Rătăcind neostenit peste oceanul infinit,

fără urmă de sfârșit,

explorând tainicul univers – albastru cer nemărginit,

solitar catarg străpunge orizontul sângeriu,

în timp ce soarele sărută luciul mării cenușiu.

Alunecă cutezătoare pe val împinsă de vânt înfiorător și aspru

corabia ce s-avântă neînfricată peste oceanul întins,

de necuprins,

funebru…

Sperând să descopere tărâmuri neumblate,

ori porturi de secole uitate cu corăbii înșirate.

Din cerul înnorat s-așterne o ploaie călătoare,

în pânze suflă cu putere vânturi schimbătoare,

iar catargul singuratic înaintează-n talazurile amenințătoare.

Orizont întunecat – bântuit de furtuni,

tremură sub vânt catargul ademenit d-ale nemiloasei mări înșelăciuni,

fulger veninos în noapte  – pentru o clipă văzduhul l-a aprins,

trăsnet tenebros din negură s-a desprins.

Spre ce țărmuri neștiute te-o purta vântul fără de-ndurare,

catarg chinuit, pierdut în zare?

În marea înfuriată ce suspină amenințător – învolburată,

vântul nopții urlă îndrăcit și te poartă,

peste ape spumegânde să-ți înfrunți a ta soartă,

condamnată pe vecie să rătăcești printre valuri,

căci te afli pe un tărâm în care nu există maluri.