Navigția reprezintă știința tehnică (și arta totodată) de a ajunge din punctul A în punctul B în siguranță, rapid și eficient. Principiile care stau la baza navigației maritime sunt reprezentate de determinarea poziției navei precum și de stabilirea drumului de parcurs între două puncte prestabilite.

Este ca în viața noastră de zi cu zi: zilnic sau aproape zilnic ne folosim de telefoanele mobile din dotare pentru a identifica diverse locuri și a ajunge în diferite puncte (mai puțin sau poate chiar deloc cunoscute) din oraș sau din țară. Cum ai proceda în ziua de astăzi să identifici un loc în care nu ai mai fost niciodată fără ajutorul telefonului mobil? Probabil că nu ar fi foarte greu dar cu siguranță căutarea ta ar dura ceva mai mult și – în consecință – drumul tău va fi mai lung. Te provoc sa-ți imaginezi pentru o clipă că te afli pe o corabie în mijlocul oceanului fără să ai în raza ta vizuală repere costiere. Trebuie sa ajungi într-un port neapărat întrucât proviziile tale de apă și hrană sunt limitate. Mai mult decât atât, nu exista telefoane mobile sau alte echipamente electronice moderne care facilitează navigația la bordul corabiei. Cum procedezi să ajungi la țărm.. viu?

Prima consemnare a unor ambarcațiuni utilizate în scopuri comerciale este estimată a fi înscrisă în documente oficiale în jurul anului 3500 î.C. Acest lucru ar putea însemna că avem un reper estimat al nașterii artei navigației. Primii navigatori nu s-au aventurat însă prea departe de țărm și au navigat păstrând în permanență în vedere reperele costiere. În mod obișnuit, navigatorii timpurii călătoreau numai în siguranța oferită de lumina zilei și odată cu lăsarea întunericului căutau un port sau un loc sigur de ancorare. Nu aveau hărți ci simple liste conținând diverse repere, un soi de „ghiduri de croazieră” timpurii. Atunci când nu mai putea observa țărmul, navigatorul putea să-și determine latitudinea (direcția N/S) observând poziția soarelui din timpul zilei precum și a Stelei Polare odată cu lăsarea nopții. Se spune că marinarii experimentați își planificau cursul folosindu-se de principalele constelații, deși aceasta nu era o știință exactă. Navele au urmat mișcarea E/V a soarelui sau a traiectoriei stelelor. Cu toate acestea, navigatorul nu avea posibilitatea de a determina cu precizie longitudinea și prin urmare odată ce țărmul dispărea din raza sa vizuală nu avea idee cât de mult s-a abătut către E sau către V. Estimările se făceau în funcție de timpul necesar pentru a ajunge în locul dorit, acest procedeu reprezentând o formă rudimentară de estimare a poziţiei unei nave și de calcul aproximativ al traseului. Utilizând acest sistem, navigatorul putea determina distanța parcursă de la un punct la altul ca un produs rezultat prin înmulțirea factorilor “timp petrecut în marș” și “viteza vasului”. Având în vedere că timpul era măsurat utilizând o clepsidră și că viteza navei era estimată prin urmărirea unor obiecte care pluteau pe lângă coca navei dinspre prova înspre pupa, este lesne de înțeles faptul că aceste calcule timpurii erau adesea departe de realitate.

Navigatorii „de coastă” se bazau pe o sondă din trestie (o prăjină lungă, gradată, utilizată pentru prima oară în Egiptul Antic) pentru a determina adâncimea apei dar și de roza vânturilor pentru măsurarea direcției și intensității vântului. Așadar, chiar și folosindu-se de sonde care măsurau adâncimea apei, de roza vânturilor, de poziția soarelui și a stelelor, vechii navigatori au trebuit să ghicească care este poziția lor atunci când pământul nu mai putea fi observat de pe mare.

Primele explorări ale oceanelor au avut loc cel mai probabil din cauza unor erori umane: un vas s-ar fi putut rătăci cu ușurință datorită unei furtuni sau din pricina unei greșeli a timonierului de cart.

Vikingii navigau în mod regulat către Islanda și Groenlanda utilizand ca “instrumente de navigație” numai soarele, stelele și vântul. Navigatorii timpurii nu erau numai curajoși, ei erau de asemenea foarte creativi. Flóki Vilgerðarson, un mare explorator viking (recunoscut pentru descoperirea Islandei), transporta la bordul ambarcațiunii sale o cușcă plină cu corbi. Atunci când bănuia că „pământul” ar putea fi aproape, elibera una dintre păsări. Dacă pasărea zbura în jurul bărcii, pământul nu era aproape dar dacă aceasta și-ar fi luat zborul într-o anumită direcție era semn cert că se îndrepta înspre țărm iar în consecință, nava o urma.

Unul dintre cele mai vechi instrumente de navigație create de om a fost “busola marinarului”, o formă timpurie, rudimentară a compasului magnetic. Inițial compasul a fost utilizat doar în eventualitatea în care soarele sau Steaua Polară nu puteau fi observate. Marinarii timpurii nu au înțeles inițial faptul că acesta indica nordul magnetic nu nordul adevarat, astfel, compasul era utilizat mai mult pentru a indica direcția vânturilor, nu pentru navigație. În prezent, utilizarea compasului magnetic pentru determinarea direcției de mers are un rol secundar însă importanța sa este deosebită la bord.