Partea I – Velierul a plecat de la țărm

A fost odată ca niciodatǎ un mândru velier de culoare albastră, cu un catarg impunător şi cu vele de un alb imaculat. Velele, timona și ancora lucraseră necontenit împreună într-un echilibru deplin pentru ca velierul nostru să poată naviga mândru și neînfricat în largul mării.

Velele deveniseră în timp mai viclene decât însuși vântul: ştiau cum sǎ se folosească atât de cele mai timide cât și de cele mai furioase rafale. Sarcina timonei era foarte bine stabilită: rostul ei era de a ajuta cârma să se orienteze pentru ca barca sǎ nu se abată de la drum. Ancora care de cele mai multe ori se odihnea în suportul ei de pe punte avea totuși un rol neînsemnat dar dificil: ajutată de ale ei brațe ea trebuia să știe cum sǎ cuprindă stâncile de pe fundul mǎrii într-o îmbrățișare armonioasă astfel încât velierul sǎ fie în deplină siguranță atunci cand se odihnește în port.

***

Marea era calmă și purta o falnică mantie spumoasă care se asorta perfect cu bravul  nostru velier. Soarele cu ale sale maiestuoase raze aurii veghea cu grijă asupra mării și completa frumusețea acesteia trimițându-i în dar o pulbere de strălucire.

Țărmul încă se mai putea zări în urmă dar velierului nostru nici că îi mai păsa de el. Acesta dorea nespus de mult să se îndepărteze cât mai mult posibil de țărm, să fie liber și – cum era mai curios din fire – își dorea să parcurgă cât mai mult din necunoscutul albastru infinit.

Pentru o vreme expediția părea că decurge bine: velierul înfrunta valurile cu mare încredere, bucuros că în sfârșit naviga liber pe mare și că nu mai era nevoit să zacă ancorat în port. Pentru vele, vântul potrivit se aseamănă cu o mângâiere blândă: se ridică maiestuoase pe catarg și se pun numaidecât pe treabă, purtând velierul pe valuri de fericire spre orizont. Bineînțeles că nici timona nu se lăsa mai prejos: ea se rotea cu hotărâre și cu mare precizie dinspre babord înspre tribord și invers pentru a păstra cursul bărcii și pentru a-și proteja prietenele vele de vântul cel nestatornic.

Ancora noastră rămăsese însă uitată în suportul ei și începuse să se gândească la rostul ei pe barcă: nimeni nu se mai interesase de ea de la plecarea de la țărm..
***