Era o zi călduroasă de septembrie și aveam mai puțin de o lună până „luam startul” în anul V la Facultatea de Medicină. Este o realizare. Mare, foarte mare, însa – în sufletul meu înca erau foarte vii amintirile de la cursul de motorboating de la Snagov, de la cursul de sailing de la Limanu și.. de la regatta de la Eforie Nord de la care abia ma întorsesem cu noi aspirații și dorințe. Asta ca să nu mai vorbesc despre oamenii minunați pe care i-am cunoscut: atât la școală cât și în echipaje..

Revenind..

Fără să exagerez, fix când ieșeam pe poarta spitalului cu adeverințele de practică de vară semnate și parafate îmi vibrează telefonul în buzunar. Plictisită rău, il deblochez să văd cine este și ce vrea de la mine. Surpriză.

Expeditor: SetSail Nauticschool.

Subiect: End of Season – Balchik.

Mă manifest foarte vocal și aproape că îl sperii pe colegul meu care în secunda doi mă întreabă cam temător ce s-a întamplat. Și i-am spus. „Se pleacă cu bărcile cu vele de la Limanu până la Balchik în Bulgaria într-un weekend din luna octombrie. Eu ma duc orice ar fi. Vrei sa vii?”, l-am întrebat.. și spre surprinderea mea îmi zice că da.. dar înca aveam un hop de trecut.. de fapt.. el.. pentru că eu oricum eram hotărâtă să merg. Prietena lui avea o teamă cronică de bărci și de mare.. astfel încât câteva ore mai târziu avea să înceapă seria de negocieri. În urma unei discuții care a durat câteva ore în care i-am povestit toate experiențele trăite la bordul unui velier am cedat și i-am spus: nu poți fi sigur de nimic în viața asta dar te rog frumos să mă crezi că va fi cea mai frumoasă și interesantă experiență a vieții tale.. și în cele din urmă a acceptat. Nici până în ziua de azi nu știu dacă a fost de acord să mearga pentru a-mi face mie pe plac sau.. Nu mai contează, ideea este că a acceptat și că urma să mergem la Balchik cu velierul.

Am plecat într-o zi de vineri de la București spre Limanu.. Fericire maximă.. Era oricum o zi atipică pentru luna octombrie: soare puternic, fără vânt, marea avea o culoare superba, era liniștită și parcă valurile ei micuțe care se izbeau de digurile din 2 Mai ne șopteau: „haideți pe mare”..

IMG_6302

Pe seară s-a pornit un vânt care mi-a gâdilat puțin instinctele de boboc-navigator și optimismul meu a început să scadă simțitor.. ba chiar a dispărut definitiv în momentul în care am deschis Windy (pe care reușisem sa-l evit cu brio toată săptămâna până în acel moment)..

Ca să nu îmi dezamăgesc prietenii le-am spus.. „Știți.. mâine se anunță vânt nasol de pupa, de cca 20 Kts și valuri de 3 – 4 metri în larg.” Mi-au răspuns veseli: „Ce faci măi Cristina.. până acum ne gândeam noi la ce este mai rău și acum pe ultima suta de metri începi tu cu pesimismul tău? Lasă, nu ne prinde pe noi furtuna pe mare.”

… Doar că Mama Natură a avut alte planuri pentru noi …

Dimineața ne-am trezit în fața unui adevarat dezastru anunțat: frig, ploaie măruntă și rece, vânt puternic.. mai mult decât puternic. Eu știam că nu plecăm. Simțeam că nu plecăm. Cred ca au simțit și ei asta pentru că așa cum stăteam noi zgribuliți de frig minunându-ne de brusca schimbare a vremii în mai puțin de 24 de ore.. apare întrebarea inevitabilă: „Și dacă ne prinde furtuna pe mare?”.

Aveam raspunsul pregatit: „Dacă ne prinde, strângem velele, coborâm în cabină și ne uităm la filme sau ascultăm muzica până trece. Ce era să le spun? They bought it anyway.

Ne pornim înspre Marina Limanu, vântul parcă se mai calmase și catargele se opriseră din urlat. Am adus bagajele la barcă și ne-am pregătit de plecare. Le-am explicat pe scurt bobocilor cum stă treaba cu ghiul, cu manevrarea velelor, cu babordul, cu tribordul.. Și în cele din urmă plecăm, moment în care apăruse deja o doză de optimism la orizont.

Marea Neagră este însă extrem de capricioasă și avea cu totul alte surprize pregătite pentru noi. După o veritabilă zi de vară la început de octombrie, în acea zi de sâmbătă am încercat să trecem printr-o furtună.. sau să scăpăm de ea.

Un contact direct cu primele rafale ale frontului (cca. 50 – 60 km/h declanșați brusc) ar fi însemnat în cel mai rău caz ruperea velaturii. La cum arătau lucrurile la ora sosirii în portul Mangalia, se putea și mai rău, adică avarii la catarg și un pic (mai mult) de apă în barcă. Am acostat la Poliția de Frontieră în condiții de maximă dificultate. În mod evident nu am primit permisiunea să ieșim din țară. Nici de la Căpitania Portului Mangalia nu am primit permisiunea să ieșim..

IMG_7298

Am fost extraordinar de dezamagită în ciuda faptului că rațiunea lucra și ea.. și cred sincer că mai mare a fost dezamagirea pentru prietena mea.. pentru care s-a întâmplat totuși un lucru extraordinar în acea zi: și-a înfrânt definitiv teama de bărci și de mare.

Am stat la timonă de la Mangalia și am acostat în Limanu.. acesta a fost singurul „moment de glorie” al expeditiei eșuate. Atunci cand ma uit peste poze îmi amintesc câtă dezamagire simțeam în sufletul meu.. și totuși, câtă fericire simțeam datorită faptului că măcar am putut duce barca înapoi la Limanu. Este o nebunie totală. În momentul în care am acostat în condiții mai mult decât extreme pentru un începator, vântul a început din nou să își arate forțele. Catargele au început din nou să urle. Ploaia rece și măruntă și-a făcut din nou apariția și ne-a stricat până și mica plăcere de a mai petrece câteva clipe de „consolare” pe barcă.

IMG_6437

Marea Neagră este extrem de capricioasă indiferent de anotimp. Atunci când soarele stă mândru sus pe cer există momente în care nu știi ce să mai faci ca să scapi de insolație și de epuizarea termică. Valurile te doboară și ele lejer chiar dacă nu sunt suficient de mari încât să te facă fleașcă. Vântul.. ei bine.. noi, „veliștii”, suntem la mila lui.. și vântul este cu toane: ba este potrivit, ba lipsește cu desăvârșire, ba este suficient de solicitant încât parcă ți-ar râde în față ștrengărește: „Ia de aici, mai satură-te de navigație”..